Sunt 25 de ani de la Revolutie si pentru toate generatiile de tineri sub 30 de ani, asta inseamna aproape toata viata. Ne e greu sa intelegem cum oamenii au transmis mai departe o informatie fara internet, cum au iesit in strada fara sa fie vorba de un meci si cum si-au sacrificat viata pentru un lucru care noua astazi ni se pare atat de banal: libertatea. Ceea ce veti citi in continuare NU este povestea unui revolutionar ci povestea unui jurnalist care s-a nascut acolo, in piata.

Romeo Diaconescu e un nume care poate nu va spune nimic. Si asta e o nedreptate. Pentru ca Romeo nu tipa la televizor ca sa fie jurnalist, se ocupa cu altele. Mai exact cu stirile despre sanatate, educatie, agricultura sau cultura pe care le vedeti in fiecare seara la Stirile ProTV de la ora 19:00. E seful sectiei social si omul care, cu o ambitie pana la stres, insista pe fiecare detaliu. Colegul nostru Romeo e un om discret, acesta fiind si motivul principal pentru care timp de 25 de ani a tinut doua filme de la Revolutie doar pentru arhiva personala. L-am convins sa le publicam acum, impreuna cu povestea lor, pentru ca ele sunt realizate in cele doua zile cel mai putin documentate vizual: 23 si 24 decembrie.

“In drum spre facultate, pe aleea catre TCM, se vorbea pe grupulete: ai auzit ce s-a intamplat? Cica au tras, cica au omorit. Era rumoarea ca s-a intamplat ceva grav”, isi aminteste Romeo, student la Politehnica in acea vreme. Informatiile circulau cu o intarziere de 3 zile, iar singura cale prin care Bucurestiul afla de Timisoara era prin vorbe purtate de la unul la altul. La 18:30, Romeo avea bilete la un concert la Sala Radio. Avea sa gaseasca insa cladirea incercuita si pazita de 15 militari si un TAB. Ceva mai spre centru, la hotelul Bucuresti, actualul Radisson, imaginea devenea tot mai infricosatoare. “Trupele USLA, nu le mai vazusem pana atunci nici macar in Armata, doar stiam de ele. Casca alba si scuturi transparente”. Iar ceva mai in fata, langa Atheneu, “care de lupta si transportoare amfibii blindate”. S-a strecurat mai apoi pe cate o straduta, fentand trupele ce pazeau practic doar obiectivele mari. Ajuns insa in fata la Scala, a nimerit fix in mijlocul fortelor de ordine. “Tot bulevardul era plin de care de lupta, camioane, dube, trupe de comando, militie, armata si foarte multi securisti in civil”. A fost legitimat si sfatuit sa se intoarca. A ales insa sa traverseze si sa o ia spre Sala Dalles. “Se auzea rumoarea, fierbea sangele in tine, nu puteai sa ramai indiferent. Voiam sa ajung dincolo, spre demonstranti”, spune Romeo. “Momentul care m-a marcat a fost in fata Salii Dalles, vitrinele erau sparte, iar trotuarul era plin de sange. L-am auzit cateva zile mai tarziu pe tatal lui Mihai Gatlan cum povestea ca fiul sau a fost calcat de TAB chiar acolo”. Nu trecuse nici macar o ora de cand tanarul de 19 ani devenea primul martir din Bucuresti. “Un baiat care facea armata la Militie m-a oprit si mi-a spus sa ma intorc: e pacat de dumneavoastra, aveti doar 20 de ani mi-a zis. Apoi un securist mi-a aratat pistolul strigand ce nu intelegi, ma, ce nu intelegi?”, spune Romeo, ajuns practic langa randurile de soldati din fata protestatarilor. L-au marcat mitralierele tab-urilor, indreptate spre populatie. Stia din armata ca puteai sa darimi un zid dintr-o singura rafala. Era suficient ca un om sa apese din greseala pe un buton si in Piata s-ar fi murit pe capete. S-a intors doar de forma, a luat-o pe o alta straduta si a ajuns in cele din urma la Intercontinental, unde a stat ore intregi printre protestatari. N-o sa uite niciodata sloganurile acelei nopti.

- Romania, nu uita, astazi este ziua ta

- Vrem libertate

- Jos Ceausescu

- (catre militari) Voi pe cine aparati?

- Vrem Guvern democrat

- Desteapta-te, Romane! (cantat in grupuri de cate 2, cate 3)

- Noi nu plecam

- Jos cu criminalul

In toata discutia pe care am avut-o despre acele zile, Romeo mi-a punctat in mai multe randuri aceeasi idee: el nu este revolutionar, doar un student care a simtit in acele zile ca va ajunge jurnalist. N-a ramas peste noapte in Piata, a plecat spre casa, dar n-a apucat sa ajunga decat pana pe la Piata Rosetti cand se auzeau focuri de arma, iar multi incepeau sa fuga din calea gloantelor.

Ziua de 22 a trait-o in Piata, printre oamenii care traiau acelasi sentiment: gata, s-a terminat. “Parca nu ne venea sa credem cat de usor a fost”. Ceausescu fugise, oamenii sarbatoreau, iar Armata era de partea poporului. Nimeni nu anticipa ceea ce avea sa se intample in acea noapte. Forte necunoscute au deschis focul asupra comitetului central, asupra palatului regal si asupra multimii care era in piata. Era momentul in care incepea “razboiul cu dusmanul invizibil”. Din 23, incepe si povestea pozelor pe care vi le prezentam astazi.

23 DECEMBRIE

23 decembrie

In 23, situatia era cu totul alta. Armata ocupa pozitii de tragere, urmarind locurile de unde ar fi actionat asa zisii teroristi. In dreptul actualului hotel Capitol, langa Casa Centrala a Armatei, apareau muncitorii care ramasesera sa protesteze dupa ziua de 22.

In dreptul teatrului Constantin Tanase, TAB-urile urmareau cu atentie acoperisurile si mansardele cladirilor inalte. Catre ele priveau toti, cu teama de acelasi dusman invizibil. Fumul din blocurile luate la tinta ajungea pana la Palatul Telefoanelor.

Printre TAB-uri, parcat undeva intr-un unghi cat de cat sigur, s-a strecurat si un camion care aducea provizii militarilor.

23 decembrie
Cam asa aratau blocurile din care se presupunea ca ar trage “teroristii”. O fereastra tintita si multe alte lovite mai mult din greseala. Blocurile ciuruite devin una dintre imaginile-simbol ale acestor zile.
Printre masinile strivite de TAB-uri apareau si cateva Dacii distruse si patate cu sange. “In Piata, se spunea ca astea erau masinile teroristilor care ar fi incercat sa fuga”, povesteste Romeo.
Un revolutionar ajunge la unul dintre balcoanele Directiei 4 de Securitate. Cladirea a fost incendiata complet.
O noua imagine simbol a acelor momente. Soldatii fraternizau cu oamenii din strada in fata Bibliotecii Universitare. Din pacate, chiar daca cladirea a fost refacuta, peste 500.000 de volume s-au pierdut pentru totdeauna in acele zile.
Sticlele cu lapte de alta data, aduse spre tribuna CC, ocupata in totalitate de revolutionari.
Senilatele parcate in 23 decembrie 1989. Aceeasi secventa in 2014, de data asta intr-o Romanie cu alte prioritati. Mai exact, asfaltarile facute in plina iarna.
Palatul Regal, distrus din seara zilei de 22 decembrie

24 DECEMBRIE

24 decembrie

“Pe geamul Universitatii de Arhitectura, se vedea un fel de candela aprins in memoria martirilor de la Timisoara”, isi aminteste Romeo care spune ca imaginea era cu atat mai dramatica in color pentru ca scrisul era de un rosu-sangeriu.

24 decembrie

Cu Palatul Sutu in spate, un grup de oameni ii plangeau pe cei care au murit in Piata Universitatii in noaptea de 21 decembrie. “Moarte criminalilor” era mesajul arborat langa flori.

Imaginile masinilor distruse din 23 sunt practic o nimica toata comparativ cu Daciile peste care treceau TAB-urile. Cele mai multe dintre ele erau parcate pe strada, fara nicio sansa in fata TAB-urilor cu un vizor foarte mic si cu putina rabdare pentru regulile de circulatie.
Momentul in care un tanc coboara in viteza dinspre Ateneu, aflat intr-o manevra de patrulare
Pe Calea Victoriei, fumul era tot mai gros. Acoperisurile despre care se spunea cu o zi inainte ca adapostesc “teroristi” erau acum distruse complet. In 2014, zona este una dintre cele mai luxoase din Capitala, iar de curand a fost introdusa si banda pentru biciclisti.
“Tancurile pe care le vedeti erau acolo doar pentru a fi tinte pentru asa-zisii teroristi. In ele erau militari care raspundeau focurilor trase asupra lor”
“In zona Ateneului, pe 24 decembrie, un om a fost impuscat in cap in plina strada. Glontul cu care a fost omorit era de tip dum-dum, i-a intrat in cap si a explodat imediat”, isi aminteste Romeo una dintre cele mai dure scene ale acelei zile.
O veritabila scena de lupta in care mitralierele TAB-urilor erau indreptate spre o cladire din care se tragea. Doua masini rasturnate sunt pe o parte a strazii in timp ce pe cealalta, oamenii se refugiasera din calea gloantelor in dreptul Florariei Codlea. Acesta era Bucurestiul in ziua de 24 decembrie, in stare de razboi.

Am stat peste 4 ore uitandu-ne peste pozele facute de Romeo la Revolutie cu aparatul sau, un batran Smena 8. Am mers apoi la Sala Dalles si la Universitate pentru a reface traseul primei seri, cea din 21 decembrie si pentru a aprinde o lumanare pentru cei ce au murit acolo atunci si in zilele ce au urmat. “Nu stiu unde s-au dus 25 de ani. Pare o viata”. Asa e, pentru mine, la 28 de ani, inseamna aproape toata viata. Romeo simte insa ca a trait doua, “una pana la revolutie si una dupa”. Are 46 de ani acum si mai are loc de macar una. Stie insa ca toata viata sa ca jurnalist s-a nascut atunci, in acele clipe in care a trait istoria pe viu.

Pentru noi cei nascuti sau crescuti in libertate, decembrie 89 e doar o poveste cu eroi, in alb-negru. Ne amintim de ea asa cum ne amintim sa fim mai buni – in preajma Craciunului - si apoi o ignoram alte 11 luni. Avem inclusiv libertatea de a o uita, asa cum avem si speranta ca nu o vom face vreodata.

FOTO: Romeo Diaconescu

TEXT: Mihai Brasoveanu

Multimedia: Vlad Moldoveanu