Prietenii si colegii imi spun Mumu. Este o porecla veche, care ma caracterizeaza, pentru ca imi place distractia si glumesc mai tot timpul.
Povestea mea nu este insa deloc amuzanta, ci pare mai degraba desprinsa din filmele lui Almodovar. In Colectiv (foto) am trait scene dure de supravietuire, langa mine au murit in chinuri groaznice tineri nevinovati, iar apoi, ca in operele regizorului spaniol, am fost propriul actor in filmul plin de ironii tragi-comice al vietii mele.
Una dintre primele ironii ale destinului a fost faptul ca, fix la 40 de ani, adica undeva la jumatatea vietii, viata mea s-a restartat. M-am nascut din nou, din multe puncte de vedere. Moartea a incercat sa-mi dea “shutdown” si chiar a reusit cateva saptamani (cat am fost in coma). Apoi, am fost nevoit sa “incarc” din nou toate programele esentiale.
Dupa ce mi-am revenit din coma indusa de medici am invatat din nou - la fel ca un nou-nascut - sa fac toate acele lucruri pe care, pana atunci, le consideram banale.
Ca sa imi curete caile respiratorii, innegrite de fumul din Colectiv si “infundate” din cauza substantele toxice din acel club blestemat, medicii au fost nevoiti sa imi faca o traheostoma, adica o mica taietura la nivelul gatului. Cand tuseam … se auzea un zgomot extrem de ciudat, ca la un robot defect, pentru ca aerul iesea si pe gura, dar si pe gat. Ma bufnea rasul, uneori, dar mi-era frica, totusi, sa rad, sa nu creada lumea care venea sa ma vada ca sunt cine stie ce ciudatenie a naturii.
Fusesem intubat doua luni si, deci, hranit exclusiv prin niste tevi de plastic. Corpul se adaptase rapid la acest sistem artificial, astfel ca acum nu mai accepta hrana solida. Incet, plin de teama, am reusit sa trec primul test: sa inghit 2 lingurite de iaurt cu fructe. A fost o victorie extrem de importanta pentru mine. Eu, care nu mancam acasa nicodata iaurt cu fructe. Ce ironie.
La fel ca la mancare, pentru ca statusem 2 luni imobilizat la pat, corpul “uitase” cum sa foloseasca picioarele. Nu aveam absolut nimic la ele, nicio rana, insa ma dureau enorm cand faceam un simplu pas. Asa ca atunci cand - pe holul de la terapie intensiva a spitalului din Tel Aviv - am mers primul 1 metru singur, fara niciun ajutor, pana in bratele medicilor care asistau incantati la aceasta performanta ca la spectacol, o pacienta in varsta care se afla intamplator acolo a inceput sa planga de emotie.
Si eu am lacrimat, tulburat de bunatatea celor care faceau tot posibilul sa ma ajute sa revin la o viata normala.
Transplanturile de piele si ranile provocate de arsuri au provocat anumite blocaje - atat ale articulatiilor degetelor, cat si ale bratelor in intregime, pe care nu le mai puteam misca asa...ca pe vremuri.
Grefele de piele mi-au provocat o senzatie ciudata si neplacuta in acelasi timp, simtindu-ma ca si cand pielea ar fi fost … insuficienta pentru tot corpul. O simteam intinsa la maximum, gata sa se rupa. Gatul, de asemenea, l-am simtit mai mult de jumatate de an ca si cum as fi avut pielea agatata intr-un cui, pe care, daca il misti … te zgarie. Iar durerile….erau permanente. Ma trezeam in durere si ma culcam scrasnind din dinti. Dupa un timp insa, m-am fortat sa le ignor. La ce bun sa ma plang? Oricum nu ma putea ajuta nimeni, nici doctorii si nici medicamentele.
Abia acum, dupa 1 an, imi pot folosi degetele relativ bine, in proportie de aproximativ 70 - 80%, dupa ce am fost ajutat de doi kinetoterapeuti romani, pe care ii consider deja prieteni, Razvan si Narcisa.
Nu sunt cuvinte mari. Le-am trait pe pielea mea, asa arsa cum e. Sunt valori pe care nu le-as schimba pentru absolut nimic in lume, pentru ca reprezinta cel mai important lucru in aceasta lupta continua, care se numeste viata.
In acest timp, prietenii si colegii mei au format un grup (virtual, pe Facebook, dar si fizic, pe holurile spitalului Bagdasar Arseni) in care isi transmiteau toate informatiile. Ce sanse de viata am. Cum poate fi ajutata Oana. Ce nevoi au copiii mei. Tot. Apoi, dupa ce am trecut de prima luna de coma, m-au bombardat cu clipuri video, audio si mesaje - ajutandu-ma sa trec peste trauma psihica provocata de iadul trait in Colectiv.
Apoi, dupa ce am deschis ochii in acel spital din Israel, m-am trezit cu zeci de romani in jurul meu, pe care nu ii cunosteam, de care habar nu aveam cine sunt, dar care erau gata sa-mi ofere absolut ORICE aveam nevoie intr-o tara straina, unde nu stiam sa spun nici macar buna ziua in limba lor.
Niciodata nu voi uita urletele celor care au murit langa mine si niciodata nu voi uita focul care a cazut din tavan, insa familia, prietenii, colegii si toti acei necunoscuti din Israel (cu multi am ramas prieten si m-au vizitat chiar si acasa, in Bucuresti) au reusit sa ma vindece sufleteste.
Am invatat ca - in ciuda tuturor greutatilor vietii, in ciuda lipsurilor, a umilintei la care suntem supusi uneori zilnic din cauza nedreptatilor pe care le vedem si le traim, noi, romanii, nu suntem niste numere.
Nu suntem doar niste numere in spitale, atarnate deasupra paturilor.
Nu suntem doar niste numere pe buletinele de vot, din 4 in 4 ani.
Nu suntem doar niste numere in multimile de pe strazi, atunci cand unii cu functii inalte cred ca pot face orice cu puterea pe care au acaparat-o in mod necinstit.
Daca va bateti joc de noi, vom iesi in strada! Din nou.
