Nadia e numele tuturor papusilor din casele fetitelor in perioada 1976 – 2000. Cel putin. Pun pariu ca, daca mai exista o mama ca a mea, si acum mai exista prin case, printre tablete si scaune de masaj papusi care se numesc Nadia. Barbie, oh, please! Slabanoagele alea roz care nu sunt in stare sa aterizeze in 2 picioare de pe pervazul geamului?

Nadia e sirena din povestile copilariei noastre. Cati dintre noi au vazut live executia perfecta de la Montreal? Cineva? Mana sus? Acolo in spate? Nope. Nimeni. Nimeni n-a vazut-o, dar toti oamenii astia mari ne povesteau despre ea. NADIA. Ca o sirena, acest personaj mitologic, de o frumusete aparte, cu puteri miraculoase, care le apare marinarilor in nopti de grea incercare sau in petreceri pe vase, cand fericirea, si luna, si marea, si perfectiunea se imbina perfect. Adica, descrierea perfecta a Nadiei.

Nu poti sa nu vorbesti despre Nadia fara sa iti vina sa zambesti ca fraierul. Fie ca e Nadia, ea, eroina, papusa noastra, sirena copilariei, fie ca vezi pe banci vechi de scoala Nadia + Alex = LOVE, fie ca vezi un mail de la vreo Nadie necunoscuta. FIE! Instant zambet fraier.

Ca daca nu o aveam, noi o inventam. Pardon, chiar au inventat-o Bela Károlyi si sotia acestuia, Márta Károlyi. Si inca vreo 2-3 zei, nu stiu exact care si nici daca au respectat un brief anume, dar prea frumos a iesit. Am zis frumos? Pardon. PERFECT.

Cam asa am facut eu cunostinta cu Nadia. Blonda, bruneta, slabanoaga, din carpe, cu doua cozi, cu maini de plastic, cu unghiile facute pana la cot cu oja de la mama. Cu sidef! Pentru ca toate, dar absolut toate papusile mele se numeau Nadia.

Si apoi am cunoscut-o for real. As fi recunoscut-o dintr-un miliard pe holurile PRO TV. Se oprea sa vorbeasca, sa le zambeasca oamenilor de parca se stiau de mici. Pe tocuri de 12, cu silueta perfecta, cu ochii aia luminiosi, cu vocea ei calda. Mie mi-era clar. N-avea cum sa ia altcineva primul 10 din istorie. Nu avea cum.

La un moment in timpul filmarilor, se cam grabea. Nu sa plece, nu sa scape de reflectoare (si nici de tocuri!), ci pentru ca: "Hai ca ne asteapta oamenii afara!". Oamenii afara, desigur, adica multimea de oameni care voia poze, autografe, zambete si vorbe de la Nadia. Eu ii luam la bataie. Le dadeam si cu reflectorul in cap, daca ma mai intreba unul de vorba. Dupa 38 de ani, nu stiu altii cum sunt, dar, eu, dupa 38 de ani de zecele ala perfect mai aveam putere sa dau autografe doar tinuta cu forta. :)

Si acum ma voi repeta.

Pentru ca nu avea cum.

NU AVEA CUM.

Nu avea cum sa fie altcineva care sa primeasca primul 10 din istorie.

Asa ca, multumim, papusa de la Montreal!

Pentru toate cestile de ceai imaginare baute impreuna, pentru toate bastonasele, pentru tabla imnultirii, si capitalele de tari, si regii si printii istoriei, si legile fizicii, si Teorema lui Pitagora, si Luceafarul lui Eminescu (si lung a mai fost, Doamne!)

Pentru ca le-am tocit pe toate, cu ochii in manuale, cu stilouri cu penita, cu caiete si carioci.

Desigur, pentru primele noastre note de 10!